Dorul si nuantele lui...

La aceasta provocare am fost invitata de Carmen, care la randul ei
a primit-o de la Tudor Enea. 

Acum vreo noua ani, au tasnit urmatoarele ganduri, intr-o zi de primavara, dupa
cateva ore petrecute in Herastrau:

Afara este senin, cu vant usor. Apa se loveste de mal intr-un joc al ei, ce parcurge
etapele de la deliciu la extaz. Extaz? Ei, poate ca exagerez un pic, dar de ce nu?
Sunetul ei inconfundabil imi place enorm. Se unduie si creste mici stralucesc in soare.
Este o miscare verde si fascinanta, care este calmantul ideal pentru nelinisti si doruri.

Mi-e dor sa-mi amintesc ce faceam in alte timpuri...
Mi-e dor sa reintalnesc suflete dragi, care au zburat
spre alte universuri... Mi-e dor sa inteleg misterele incifrate
si sa le imprastii pe culori spirale... Mi-e dor de mine atunci
si acum si sper ca voi intelege candva aceste doruri!

S-a schimbat ceva  intre timp?

Doar niste nuante pe si mai multe spirale...

Adica si mai multe mistere incifrate, de inteles.

Chiar daca este greu de vorbit de un astfel de dor,

al emotiilor lucrurilor inca nedescoperite,

el tasneste cu putere si ma face sa-mi depasesc

tristetile, gandindu-ma ca existam aici pentru a

fi conectati la culori si partasi eterni la creatie.

Dor de efecte

Dor de esente!

Lirica de Grigore Vieru - Eminescu

La zidirea Soarelui, se stie,
Cerul a muncit o vesnicie.
Noi, muncind intocmai, ne-am ales cu,
Ne-am ales cu domnul Eminescu,
Domnul cel de pasare maiastra, 

Domnul cel de nemurirea noastra
Eminescu.
Suntem in cuvant si-n toate,
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu sa ne judece!
Mi-l furara, Doamne, adineauri
Pe inaltul domn cu tot cu lauri.
Ma uscam de dor, in piept cu plansul,
Nu stiam ca dor mi-era de dansul,
Nu stiam ca doina mi-o furara
Cu stravechea si frumoasa Tara
Eminescu.
Acum am si eu pe lume parte:
Pot imbratisa maiastra-ti carte,
Stiu ca frate-mi esti si-mi esti parinte,
Acum nimeni nu mai poate minte.
Bine ai venit in casa noastra,
Neamule, tu floarea mea albastra
Eminescu.
Suntem in cuvant si-n toate
Floare de latinitate
Sub un cer cu stele sudice!
De avem sau nu dreptate,
De avem sau nu dreptate,
Eminescu sa ne judece!