plamadeste, por, papadie, potop, poate, patrat, presa, para, pastaie, poarta, parasit, parca
 |
| Sursa |
Atelierul, scaldat intr-un potop de raze de soare, transmite o atmosfera plina
de vraja. In mijloc o bucata de marmura alba, capata un fel de transparenta.
Poate e doar o simpla iluzie, dar sculptorul privind-o, pare ca hipnotizat.
Ochii sai o mangaie avizi urmarind reflexele aurii, ce se transforma de la o clipa
la alta. Fiecare por al pietrei reflecta irizatii, sugerand parca un zvancnet interior.
Omul il stie. De fiecare data asteapta acest moment sacru. Momentul cand piatra
se dezvaluie. Cand zvacnirea pe care o poarta inchisa in invelisul dur, razbate
spre exterior intr-o incercare de comunicare cu cel care o priveste.
Clipele acestea creeaza un miracol. Omul si piatra fuzioneaza in ideea de
transformare.
Sculptorul se apropie si degetele aluneca pe piatra ce pulseaza in asteptare.
Ii simte conturul patrat si aspru. Miscarile sunt lente, continue, armonioase,
pentru ca nu cumva zvacnetul sa se ascunda din nou in adanc.
Nu vrea sa fie parasit de acest puls miraculos care-l inunda cu putere si ii
plamadeste inspiratia. Se umple cu el, il simte in sange, in degete.
E ca o presa puternica pe sufletul lui. Cand simte ca exaltarea ii umezeste ochii
si nimic nu o mai poate para, isi ia dalta si incepe Marea Transformare.
Piatra, cuminte, se modeleaza dupa gandul lui interior, din ce in ce mai ferm.
Cand gandul si piatra s-au contopit in aceeasi imagine, omul, lasand dalta, se
opreste sa priveasca.
Sufletul pietrei nu se mai poate ascunde. Este acolo in fata lui, dezgolit, intr-o
incremenire totala, absoluta.
Isi priveste opera si se scufunda intr-o liniste mare, fara cute.
Sufletul lui si zvacnetul pietrei s-au unit in Marea Transformare.
Nemurirea se insinueaza incet, impreuna cu ultimele raze ale amurgului...
 |
Dar... duzina inca nu s-a sfarsit:
 |
| Cum utilizam o pastaie de vanilie |
 |
| O poza inedita de papadie |
Duzina altfel tesuta o gasiti evident in tabelul lui Eddie!
Recunosc că la tine vin mereu ca la o cutie cu surprize. Nu stiu niciodată ce voi gasi şi, mai mereu, ne oferi mai mult, ca şi când ai mai avea ceva de adăugat, de înfrumuseţat, incat noi sa plecam mulţumiţi. Am scris prima poveste in vechiul club, clubul psi, despre o păstaie de vanilie. Chiar, ar trebui sa o caut. O lume intreagă e pe blogul tău, Suzana. Esti fascinantă!
RăspundețiȘtergereAdriana, cuvintele tale ma bucura enorm. Dar factorul declansator a fost clubul vostru. Si nu cred ca exista cuvinte care sa poata exprima cat de mult inseamna
Ștergerepentru mine posibilitatea de a fi alaturi de voi din cand in cand.
Mi-a placut sa scriu, dar timpul a vrut altfel. Acum, cum am mai spus, parca m-am deblocat putin si e tare bine. Nu stiu daca sunt fascinanta. Eu ma interpretez mai mult ca un om care descoperind fascinatia lumii incearca sa o impartaseasca mai departe, in niste limite imperfecte de imaginatie.
Cu drag si zile cat mai frumoase:)
Eu simt cuvintele zvâcnind,
RăspundețiȘtergereca să se prindă în idee,
iar piatra ta e doar un gând
neînceput, un colţ de stei e
din care dăltuieşti uimiri
pe chipul cui citeşte-aici
slovele astea... Mă tot mir
că-atât de mult spun, deşi-s mici! :)
Mereu ma uimesc poezioarele tale comentarii.
RăspundețiȘtergereParca as primi o jucarie sau o acadea.
(Razi?)
Oricum, a fost o postare pasionanta plina de "p"-uri:)
Multumesc si o saptamana usoara.
O piatră ca o inimă
RăspundețiȘtergereroşu îmi bate în piept,
o jumătate de lacrimă
cu capul în nori mai aştept,
nu pot să fiu pentru tine
decât un poet desuet
căci piatra aceasta îmi ţine
pe loc bătaia din piept...
Ai plamadit "O piatra" frumoasa...
RăspundețiȘtergereIti multumesc ca ai aninat putin din ea postarii mele.
Cat mai multa inspiratie!