Pagina de jurnal - Concertul

Din serialul: Provocarea de luni, sugerata de Vienela - Din vremea lui nechezol.

Sursa

Pe afis era scris cu litere de-o schioapa:
     "Pentru spectacolul din aceasta seara nu mai sunt bilete."
Sensul acestei propozitii era cat se poate de limpede, dar... pur si simplu m-am prefacut
ca nu am citit-o si am inaintat fara nici o retinere spre intrare.
Ce era mai ciudat, era faptul ca nu vedeam forfota obisnuita dinaintea unui spectacol,
iar la usa nu era nimeni. Fara sa-mi pese de neobisnuitul situatiei, am intrat.

Interiorul, bogat ornamentat, era pustiu. Marmura stralucea delicat in lumina
candelabrelor.  Plutea in jur tacerea fastului si bogatiei.
Inaintam in acest spatiu, ferindu-ma sa fac zgomot.  Ar fi sunat strident, ca un tipat
intr-un templu. Scarile de marmura, in spirala, m-au condus sus, pana in sala.
Sala... m-a intampinat cu aceeasi tacere.
Nu intelegeam... Ce era cu mine? Acolo... nu era nimeni!

     "Pentru spectacolul din aceasta seara nu mai sunt bilete."
Imaginea acestor cuvinte mi se invartea in creier, batandu-si parca joc de uimirea mea.
Acolo, pe scaunele acelea frumos capitonate, de un rosu discret, nu statea nimeni.
Ce farsa ciudata! Jucata de cine? Pentru cine?  
Deodata am vazut scena. Era scaldata in lumina, ca si cum spectacolul ar fi trebuit
sa inceapa. Orga era pregatita. Intreaga atmosfera parea pregatita. Pentru ce oare? 
Asteptam sa se intample ceva. Trebuia sa se intample ceva!  Simteam acest lucru cu
fiecare molecula din carnea mea, cu fiecare bataie de inima.

Brusc, luminile din sala s-au stins, punand in evidenta scena.
M-am asezat pe un scaun si  in acea secunda a intrat. Nu ma putea vedea, eu insa il
vedeam perfect. As fi vrut sa aplaud, dar gestul nu porni.  Mi-am dat seama la timp
ca, pentru a putea supravietui amandoi acolo, in acel spatiu, trebuia sa tac, trebuia
ca existenta mea sa fie inexistenta pentru el...

A inaintat catre marginea scenei, s-a inclinat usor spre tacerea din sala si apoi s-a
asezat la orga.
Dupa cateva momente, in care aproape ca imi era frica si sa respir, mainile i s-au 
lasat usor pe clape, trupul i s-a destins, iar muzica a inceput sa izvorasca minunat,
balsam si nebunie...
Am inchis ochii ascultand-o, simtind cum se prelingea in mine, ca un torent.
O simteam stapana, asa cum ma spulbera si recladea in sublimul clipelor.
Era liniste si revolta, dragoste si ura, viata si moarte, cadere si eliberare...
Era explozie si tacere, tenebre si lumina, balsam si otrava, disperare si speranta...

Cand am deschis ochii, l-am vazut. Era acolo, cu trupul aplecat, vibrand usor,
cu mainile unduind pe clape.  Torentul acela, ce umplea spatiul, izvora din el cu o
putere de care incepuse sa-mi fie frica.
Il vedeam dezlantuit, fata in fata cu el insusi, intr-un fel de  extaz, faurind Miracolul!
Doream ca acele clipe sa tina o eternitate...
Dar trupul zvacni odata cu ultimile acorduri. Torentul se risipi, insinuandu-se
din nou tacerea.

Eram constienta ca aceasta clipa trebuia sa vina, dar totusi o uram cu disperare,
pentru ca ea punea capat Miracolului. 
El se ridica incet, foarte incet, cu sufletul numai ecouri inca nestinse, se inclina spre 
tacerea din sala si pleca. Tot atat de tacut precum venise.
As fi vrut sa aplaud, dar gestul facut in mine, nu porni.
Si oricum, ar fi fost de prisos sa aplaud tacerea unei scene pustii...


(24 martie 1985)
 

 
 Alte ganduri din alte timpuri, la Eddie in tabel!